Casa Bunicilor

Ce amintiri frumoase si de nepretuit ma leaga de aceasta casa, de aceste meleaguri binecuvantate de Dumnezeu. Cea mai frumoasa perioada din viata mea! Nicicand si niciunde nu m-am mai regasit. Soarele verii, apa racoroasa a garlei ( Bratul Borcea), serile pline de pace, florile, nucul sadit impreuna cu fratele si varul meu, inundatiile anuale - cu apa uneori trecand de pragul casei, - iernile petrecute la gura sobei si nu in ultimul rand chipurile blajine ale dragilor mei bunici ! Bunici care ne-au iubit fara retineri, neconditionat pe toti nepotii la fel. Care stiau sa fie severi cand e cazul, dar care se transformau in copii de varsta noastra si ne intelegeau toate nevoile copilaresti. Bunicul, care atunci cand aveam intrebari ne raspundea intotdeauna cu rabdare dar si in mod original. A fost de-ajuns ca varul meu sa intrebe ce este ala un bordei, ca Tataia ne-a construit unul in via din spatele casei. A fost de-ajuns sa spunem ca vrem sa facem poze, ca Tataia ne-a cumparat aparate Smena la fiecare. La varsta de 7 ani, de Craciun, am primit primul meu ceas la vederea caruia am exclamat dandu-mi lacrimile de bucurie : " E de-adevaratelea Tataie?! E numai al meu? " Parca vad si acum privirea plina de bunatate si fericire a bunicilor. Apoi, cand Tataia s-a dus sa se odihneasca intre ingeri, Mamaia a preluat toata grija gospodoriei si a ducerii mai departe a traditiei familiei! Acum eram adolescenti, puteam s-o ajutam, dar mai intotdeauna nu ne lasa. Ne spunea sa profitam de copilarie si de adolescenta, ca o sa avem destul timp sa muncim si sa avem griji. Intre casa si garla nu erau decat 50 m, din aceasta cauza am fost invatati de la varste fragede sa innotam, ca nu cumva sa fim tentati sa ne ducem la scaldat si sa patim ceva. Aveam 18 ani si Mamaia, inca venea cu mine pe malul garlei, cand eram singura, sa ma supravegheze, sa se asigure ca totul e bine. " Cu Dunarea, maica, nu-i de glumit! Invata sa o respecti si nu vei avea probleme! " ... ii aud si acum glasul blajin. Mamaia mi-a fost mai mult decat o bunica, mai mult decat o mama, mai mult de cat o prietena! A fost sufletul meu pereche, a stiut intotdeauna anticipat de ce am nevoie. Avea un al saselea simt, un fler pe care numai oamenii buni de la tara il mai au. Sunt fericita ca si fetita mea a apucat sa se bucure de bunatatea ei macar si pentru cativa ani! Si mi se umple sufletul de bucurie cand o aud si azi ca isi aminteste cu drag de Mamaia Paraschiva. Ce nume predestinat! ... Acum, dupa ani buni, m-am reintors intr-o calatorie de o zi in satul bunicilor. Ce a fost in sufletul meu... stand pe dig si fotografiind casa mea draga, casa copilariei mele, stiind ca nu mai pot intra nici macar in curte... Am cautat locurile pe unde pasii mei de copil m-au dus in descoperirea lumii. Si nu am mai gasit decat amintiri foarte dragi dar si foarte dureroase...

Si pentru a mia oara, mi-am spus "Ce Geniu a fost Eminescu! Cat de bine a transpus in versuri pierderea inocentei copilariei! " ...

" O, ramai, ramai la mine,

Te iubesc atat de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu stiu sa le-ascult!

.................................................

Astazi si de m-as intoarce,

A-ntelege-o nu mai pot

Unde esti , copilarie,

Cu padurea ta cu tot? "